De fiecare dată când pun pe platanul pick-upului discul vreunei trupe care a fost cândva pe primele locuri în top, îmi amintesc o idee dezbătută de poetul Florin Mugur în convorbirile cu Marin Preda (sau cu Paul Georgescu, nu mai reţin exact cu care dintre ei). Anume, că poţi fi considerat un degustător pătimaş de lectură nu când citeşti cărţi la modă şi de succes, nici cărţi fundamentale, obligatorii pentru formarea culturală, ci doar atunci când savurezi cărţi care au făcut furori într-o vreme şi au decăzut la stadiul de opuri uitate, ciudăţenii greu de înţeles, curiozităţi estetice revolute. Poetul – care scria şi dormea într-o cameră cu pereţii plini de tomuri vechi – (se) întreba dacă e o chestiune de gust ori de snobism? N-am la îndemână cele două volume, să verific răspunsurile emise, dar nu mă îndoiesc de faptul că argumente pot fi găsite şi pentru, şi contra unei opţiuni sau alteia. Oare eticheta de „pătimaş” poate fi aplicată şi ascultătorului de muzică rock? (Nu celui de muzică simfonică, de jazz sau de blues, în genere pătimaş prin definiţie.) Se ştie că rockul e un gen cu perisabilitate ridicată, ca salata de sezon. Marile şi multele lui succese încă nu s-au sedimentat într-o fundaţie solidă pentru ce înseamnă cultura populară. Şi n-au cum să ajungă aşa ceva, când una dintre fixaţiile rockerilor este demolarea oricărei autorităţi, a oricărei structuri fixe, a imobilităţii din orice domeniu. Dar ăsta e un teribilism, luat în serios doar de naivi, de impostori şi de bigoţii speriaţi că viaţa trece pe lângă bisericuţa lor înlemnită fără să-i bage în seamă...

Ani la rând m-am ţinut la curent cu ultimele noutăţi în muzica rock, dintr-o curiozitate firească şi datorită scrisului săptămânal în câteva reviste, până când am simţit că mintea mi s-a umplut ori – dată fiind tema exprimată în cuvintele rockin’ by myself – s-a golit. De mai bine de-un an ascult doar ce-mi place. Nu demult, am avut inspiraţia să propun unui amic electronist un troc de aparate. Astfel m-am pricopsit cu un mic amplificator cu tuburi electronice, supranumite şi lămpi. Calitatea sunetului s-a schimbat complet în bine. Este părerea urechilor mele. Nu coincide cu a diverşilor „specialişti” care populează ţinutul ardenţilor închinători ai rockului, dictatori când e vorba de obsesii sau interese personale, altfel caritabili şi generoşi cu oricine le împărtăşeşte mistuitoarea pasiune. Mulţumită amplificatorului am început să reascult discurile favorite, descoperind cu neascunsă uimire câte subtilităţi abundau în piese ştiute pe dinafară. Sintagma „pe dinafară” exprimă mai mult superficialitatea mea, nu atotştiinţa sau memoria muzicianului de profesie. Greu nu-mi este să o recunosc, pentru că – indusă de receptarea atâtor note subtil executate şi a nenumăratelor efecte speciale din compoziţii faimoase – bucuria audiţiei anulează suspiciunea entuziasmului de neofit. Dar nu anulează şi regretul de a fi amânat nepermis coexistenţa cu asemenea aparat. Un văr al meu construia aşa ceva acum vreo jumătate de secol, tehnologia nefiind proprietatea unei firme anume, nici apanajul societăţii ultra-industrializate.

Am ajuns să reiau câte discuri de vinil ale trupei The Stranglers am în casă. Colecţionar nu sunt, dar deţin unul în două exemplare, fabricate în ţări diferite şi în stadii inegale de uzură: The Collection 1977-1982 (Liberty-United Records UK, 1982). Produs tipic de marketing aplicat, LP-ul apărea simultan cu o videocasetă (pe atunci, mare senzaţie printre amatorii de noutăţi electronice), urmare firească a succesului mondial obţinut de britanici cu piesa Golden Brown, lansată în 1981. Melodia a fost atât de inspirată, încât trupa românească Sfinx (fără Dan Aldea în componenţă) a „compus” o versiune proprie: Într-un cer violet. Fanii ei o consideră cea mai reuşită. „Mesajul” englezilor era greu de înţeles pentru neofiţii din ţările unde „ispita cea fină” lipsea ori li se îngăduia numai artiştilor. Însă nici acum nu e lizibil fără o minimă iniţiere. Iar videoclipul ataşat piesei nu ajută la descifrarea sensului. Mie, unuia, chiar mi s-a părut paralel cu versurile, deşi magia Egiptului funcţionează şi-n prezent, ca şi-n urmă cu mii de ani.

Mi-a surâs norocul să „prind” un exemplar al casetei video la începutul anilor 1990, când curajoşii noştri întreprinzători „aduceau” de prin ţările vecine, mai deschise Occidentului, marfă puţină, iute vandabilă, ce nu le imobiliza capitalul. Şi m-am lipit sentimental de trupă când am văzut că Hugh Cornwell, chitarist şi vocalist, seamănă surprinzător de mult cu soţul sorei mele (un tip complet dezinteresat de muzică)! E o curiozitate psihologică pe care nu mi-o explic, dar nici nu-i dau importanţă. The Stranglers reprezintă la modul ideal genul de rockeri care aleargă după succes şi îl obţin greu, cumva în contratimp cu aşteptările lor. Au şi o piesă Sweet Smell of Succes, din 1990, când gloria lor se sfârşise.

Ca tot ce-i iluzoriu...